BeEng 5 vine ca o mașină a timpului. Ne întoarcem în anii ‘70-’90 cu viteza poveștii și zăbovim acolo atât cât ne lasă curiozitatea. Camelia Stan ne este astăzi ghid și prin ochii ei vedem o lume care pentru mulți dintre noi există doar în “manualele de istorie”. Venind dintr-un domeniu de nișă – și anume zona energeticii nucleare, membră a WIN Romania (Women In Nuclear) și pasionată de arta fotografică, protagonista de astăzi aduce un cocktail de experiență, dinamism și sperăm să simțiți aroma înțelepciunii mai aproape de voi și să vă ofere niște cadre interesante ale unor vremuri de mult apuse.
Amintiri din copilărie
Camelia s-a născut la țară, în toiul verii, într-o familie de intelectuali după standardele vremii: mama învățătoare, iar tatăl profesor de educație fizică și sport. În mediul rural, cu simplitatea și liniștea caracteristică a anilor ’70 a și copilărit până în clasa a opta:
La terminarea clasei a opta nu prea aveai ce să faci. Trebuia să iei calea orașului pentru că noi nu aveam liceu în zonă.
Dar înainte de a ne purta, cu puterea amintirii pe drumul maturizării sale, Camelia ne mai spune despre perioada copilăriei că s-a încadrat în limitele normalității din punctul de vedere al lipsei de griji și peripețiilor. Făcând totuși o paralelă cu ce înseamnă copilărie în al doilea deceniu al secolului 21, există o remarcă aici:
La vremea aceea, singurele noastre rețele de socializare erau jocurile copilariei. Consider că am făcut parte dintr-o generație înnebunită după interacțiunea cu cei de vârsta mea.
Protagonista BeEng de astăzi reprezenta cu succes această nebunie a socializării prin intermediul jocurilor, așa încât abia reușeau cei din familie să o rupă de restul grupului și să o aducă acasă atunci când era vremea de mers la somn sau la masă.
Totuși, lucrurile serioase s-au ivit după colț mai curând decât ne-am imagina noi astăzi:
Pe măsură ce am trecut la gimnaziu, în clasele V-VIII, joaca a trecut pe locul al doilea.
Aici au avut un cuvânt greu de spus și părinții care au știut să așeze școala pe primul loc în topul priorităților Cameliei:
Mama a fost aceea care ne-a vegheat pe partea asta de educație și a avut grijă să păstrăm școala pe primul loc.
Clasa a cincea pentru Camelia a însemnat și o despărțire de sora mai mare, care a mers la liceu. A fost vorba despre o alegere pe care avea să o facă și protagonista noastră patru ani mai târziu:
Am avut același parcurs. Am făcut aceeași alegere la liceu. La facultate ne-am despărțit drumurile.
Clasa a opta…
… a fost momentul cel mai important al nostru, al generațiilor noastre, pentru că nu se dădea ca acum examenul de capacitate ci erau acele examene destul de dure; examenele de treapta întâi. Liceul pe care mi l-am ales eu, de exemplu, avea un număr de locuri alocat pntru fiecare județ din țară: Bucureștiul avea cele mai multe locuri 200-300, dar alte județe, de exemplu Dâmbovița, de unde veneam eu, avea patru locuri. Concurența a fost acerbă. Emoțiile erau foarte mari. Și riscurile erau mari pentru că nu era sistemul de acum: să poți opta pentru mai multe licee și în funcție de medie să fii repartizat, în cele din urmă la unul dintre acestea. Dacă cei din jurul tău nu erau capabili să te orienteze bine, să-ți cunoască potentialul, limitele, riscai să ajungi la o școală profesională. Asta te aștepta dacă nu intrai la liceul ales.
Faptul de avea o singură șansă, pentru că, pare-se că sub nicio formă nu puteai să aștepți un an și să te pregătești pentru o nouă încercare, nu este considerat de către Camelia ca având un impact exclusiv negativ:
Era și bine și rău. Era bine pentru că te motiva și în clasa a opta toată lumea își asuma faptul că trebuie să învețe.
Vorbim aici de alte vremuri, unde părinții, mai ales dacă aveau o anumită pregătire profesională, erau cei mai îndreptățiți să propună una sau mai multe opțiuni de „poteci” pe care să pășească copiii în căutarea unui viitor cât mai bun:
Părinții mei ar fi vrut ca eu să merg la un liceu pedagogic și să îmbrățișez aceeași carieră ca a lor. Din păcate s-a dovedit că nu aveam șanse prea mari să trec de proba eliminatorie. Pe atunci, ca să intri la un liceu cu profil pedagogic trebuia să stăpânești foarte bine și arta unui instrument muzical.
Așa se face că a fost aleasă varianta mai simplă: urmarea unui parcurs identic cu cel al surorii mai mari care sigur a lăsat firimituri de reputație sau informații pe drumul acesta deja bătătorit. Așa a ajuns Camelia la Liceul nr 4 de Matematică-Fizică din Măgurele care…
… a fost un liceu de renume foarte mulți ani, dar acum nu mai este așa cum l-am parcurs noi. In prezent se numește altfel: Liceul teoretic „Stefan Odobreja” și nu mai este în Măgurele, l-au mutat în București.
Ani de liceu
Trecerea de la o școală generală făcută în provincie, în mediul rural, la un liceu cu pretenții, a fost destul de grea, profesorii fiind aici mult mai exigenți, notele mai mici, etc.
Noi am mai susținut încă un examen, o treaptă după terminarea clasei a X-a . Treapta a doua era la fel de importantă ca și treapta întâi, pentru că dacă picai, la fel, te orientai catre o școală profesională. Asta însemna o îngreunare a situației: era mai complicat după aceea să te redresezi, să dai la o facultate, dar nu imposibil.
Așa se face că în clasa a X-a, când era în discuție treapta a doua , Camelia a ales să meargă la o clasă cu profil electrotehnic (în locul celui de matematică-fizică), îndrumată de părinți si profesori apropiați care au vrut să joace la sigur cartea aceasta a viitorului ei. Acum… am tot auzit de influența părinților în tot procesul de educație, drumuri alese, ș.a.m.d și am fost curioasă care era părerea Cameliei la vremea respectivă despre această limitare a libertății, dacă o putem numi așa. Până la urmă, printre tinerii de astăzi răzvrătirea vedem că este comună și o formă de exprimare chiar.
Noi eram, majoritatea, copii veniți din provincie, care dădusem cu nasul de o lume total nouă, locuiam în cămin, unde singurele persoane cu care ne puteam consulta erau colegii, la fel de necopți și veniți tot din provincie, și profesorii pedagogi ai căminului. Și să știi că în general, cam toți aveam părinți cu o pregătire profesională superioară, ca atare, era cumva normal să avem încredere în îndrumarea lor.
Despre perioada liceului în general și activitățile de timp liber:
Nu a fost neapărat o perioadă monotonă, dar nu erau ca acum; nu aveam atâtea oportunități. Nu exista noțiunea de voluntariat. Noi am stat în cămin unde aveam un regim destul de strict. Aveam o doamnă profesor pedagog care trecea în fiecare seară să vadă dacă ești în cameră, să dea stingerea, să se asigure că totul era în regulă… Am avut și săli de lectură. Nu se putea altfel, căci în camera de cămin stăteam câte patru fete și nu aveam mai mult decât paturile, o masă și două dulapuri pe care le împărțeam toate: unul pe-o parte a camerei și altul pe cealaltă. Deci nu prea aveai nici măcar condiții să-ți faci lecțiile, se impunea existența unei săli de lectură.
Posibilitățile de recreere erau și ele limitate…
Singurele noastre distracții erau socializarea în cameră și în fața căminului, uneori împreună cu profesorul pedagog care era cu ochii pe noi și avea grijă să nu stăm prea mult pe-afară.
Totuși elevii din clasele a XI-a si a XII-a erau ușor privilegiați de către pedagog, aceștia fiind lăsați să stea afară până mai târziu, uneori chiar pana la miezul nopții. “Stingerea” pentru “boboci” era însă undeva în jur de ora 22:00:
Pentru voi probabil este un mod de viață mai greu de înțeles… Pentru noi, așa era! Ne conformam și poate că respectam toate acestea și pentru că nu aveam cu ce să comparăm.
Exista și o formă de discotecă…
Ne strângeam toți într-o cameră din cămin unde era pornit un casetofon, un magnetofon și acolo dansam.
Masa elevilor era asigurată, dar nu “pica din cer”:
Exista o cantină unde nu numai că mâncam, ci făceam și de serviciu. O dată pe săptămână sau la două săptămâni îți venea rândul. Noi ne gospodăream și cumva fiecare ajungea să le facă pe toate: debarasat, lucrat în laboratorul de cofetărie, curățat legume, etc.
Vorbim totuși despre o perioadă mai dificilă, atunci când situația cu aprovizionarea in majoritatea familiilor nu era prea roz…
Noi totuși aveam ceva asigurat. Exista o cartelă pe care o plăteau părinții și aveam o masă completă asigurată: felul întâi, felul al doilea și chiar un desert.
Această stare a lucrurilor, descrisă mai sus, convenea totuși unei părți și anume părinților:
Exista un telefon, în camera profesorilor pedagogi și părinții puteau să verifice oricând că ești în siguranță. Asta îi făcea să stea mai liniștiți. Totuși nu aveau prea multe mijloace de interacționare directă cu noi atunci când eram plecați de acasă. Nu erau telefoane mobile, doar telefoanele cu taxă inversă de la oficiul poștal. Mai existau ședințele cu părinții organizate de dirigintă la nu-știu-cât timp.
Studenție
În prag de facultate, autonomia alegerilor era încă slab conturată pentru viitorii studenți:
Chiar și la facultate, puțini erau cei mai răzvrătiți și care făceau o facultate diferită de cea aleasă împreună cu părinții. Până la urmă, erau mulți care făceau o facultate la alegerea părinților și mai făceau o a doua facultate care să le fie lor pe plac.
Camelia a făcut parte din ultima generație care a intrat la facultate pe baza unui examen în adevăratul sens al cuvântului și nu prin concurs de dosare, așa cum știm că încă este cazul pe la noi astăzi.
Eu mă bucur totuși că am avut parte de emoțiile acelui examen. Am muncit. Știu că a fost chinuitor. Despre sacrificii nu mă pot pronunța, pentru că la vremea aceea nici nu aveam atâtea oportunități câte sunt acum.
La vremea respectivă, cele mai râvnite licee din țară fiind cu profil real, matematică-fizică în general, trend-ul era să te îndrepți către o carieră corespunzătoare acestui profil. Pentru Camelia calea aleasa era cu atât mai ușor de urmat cu cât absolvise un liceu foarte bun, orientarea finală fiind către facultatea de fizică.
Totuși, din punctul de vedere al organizării, facultatea nu a fost tocmai o perioadă roz, ci mai degraba una bulversantă:
Intrând pe băncile facultății chiar după ‘90… am simțit că am fost o generație de sacrificiu. Se încercau tot felul de proceduri, cărora acum, uitându-mă în urmă, nu le-am văzut rostul. De exemplu: existau două opțiuni la vremea respectivă la intrarea în facultate: fizica tehnologică, ce se îndrepta mai mult către zona de inginerie, și fizica pură, cu predilecție spre partea de educație, învățământ. În prezent, acest aspect nu mai contează dacă vrei să lucrezi în domeniul fizicii. Eu am optat pentru fizică pură. Dar după primul an ne-au regrupat în ordine alfabetică și ne-au schimbat colegii de grupă. Astfel că în anii II și III am avut alți colegi decât în anul I. După alți doi ani în care abia începuseră să se lege unele prietenii între colegi, a trebuit să ne alegem specializările pentru anii IV și V. Dar, în loc să ne aparțină alegerile referitoare la specializări, ne-au repartizat în ordinea mediilor. Astfel, specializările au fost puse într-o anumită ordine: de la cea mai mare medie la cea mai mică. Tu poate nu îți doreai să mergi la o anumită specializare, chiar dacă aveai media corespunzătoare, dar nu aveai de ales. Eu practic am fost repartizată la specializarea Fizică Electronică pentru că așa s-a nimerit din punctul de vedere al mediei, nu pentru că așa mi-am dorit. Această specializare mi s-a părut a fi mai mult o struțo-cămilă…. nici fizică, dar nici electronică.
O altă premieră în sistemul nostru educațional a fost testată tot de către generația Cameliei:
Am fost prima generație care am prins master-ul. Astfel am făcut inca un an și jumătate pentru a absolvi și acest examen.
Primii pași din carieră
Camelia a terminat facultatea în ’96-‘97, perioadă în care platforma de la Măgurele era formată din mai multe institute de cercetare. Aceste institute erau într-un fel legate de specializările din cadrul facultății (fizica teoretică, fizica optică, fizica solidului, etc.) astfel că la terminarea acesteia exista, teoretic, posibilitatea angajării într-unul din aceste institute.
Aproape toate secțiile își găseau corelarea între specializarea lor și un institut anume, dar eu m-am văzut în postura în care nu prea aveam cum să mă încadrez cu specializarea mea de fizică electronică într-unul dintre aceste institute naționale de cercetare-dezvoltare. Locul meu ar fi trebuit sa fie Întreprinderea de Piese Radio și Semiconductori Băneasa – IPRS Băneasa, companie producătoare de componente electronice și
aparatură electronică și electrotehnică). În prezent nu mai exista…
În plus, în perioada respectivă, institutele de pe platformă o duceau destul de greu pe zona aceasta de cercetare, în sensul că erau scoase la concurs foarte puține posturi anual.
Și mai exista un aspect neplăcut:
Aveam colegi ai căror părinți/rude/prieteni lucrau deja într-unul din aceste institute de cercetare, iar efectuarea orelor de practică acolo le facilita cumva legăturile, cunoștințe la nivelul șefilor de colective din respectivele institute. Astfel, pentru aceștia era mult mai ușor să obțină un post dintre cele scoase la concurs .
Era clar un sistem de relații, unde chiar dacă se intra și pe criterii de performanță, de bază era ideea de recomandare, partea aceasta de cunoștințe. Astfel:
Până am înțeles cum stau lucrurile, relativ repede, participasem la câteva concursuri înainte să-mi dau seama că nu ai foarte multe șanse în condițiile amintite dacă nu te sprijină/recomandă cineva din interiorul sistemului.
Situația ocupării unui loc de muncă era problematică și datorită faptului că posturile scoase la concurs erau adresate proaspeților absolvenți. Așadar, puteai concura doar în anul în care terminai facultatea.
Eu nu am reușit să trec de acest hățiș și acesta a fost un moment greu pentru mine. Sau poate un cuvânt mai potrivit ar fi ‘dureros’. Asta pentru că a trebuit să fac o pauză.
O variantă posibilă ar fi fost aceea de a intra în învățământ, dar nici măcar părinții n-au mai fost susținătorii Cameliei, ei lucrând în domeniu și cunoscând tot haosul din acea perioadă.
Nici eu nu am fost foarte hotărâtă să mă îndrept spre partea asta. Acum privind în urmă cu experiența de până azi nici nu cred că mi s-ar fi potrivit o astfel de carieră… Trebuie să ai o anumită dăruire pentru a lucra cu copiii, o anumită disponibilitate pentru lucrul în echipă. Așa cum arată job-ul curent, se poate să fiu mai individualistă totuși.
Până la urmă, Camelia fiind o persoană activă, simțea că trebuie să facă ceva, să rămână în mișcare. Așa că s-a angajat la Regia Autonomă pentru Metale Rare (ulterior Compania Nationala a Uraniului), chiar dacă aici tangențele cu fizica erau inexistente, specificul fiind de geologie.
În același timp gândul ei era tot la fizică și odată cu el și teama de a nu se rupe de domeniu cu trecerea timpului și lipsa tangențelor cu acesta…
Am reușit până la urmă să predau niște ore de fizică aplicată la Școala de Arte și Meserii UCECOM. Era un job de weekend. În acea perioadă, pentru cei care nu-și terminaseră liceul se înființase această formă de învățământ la distanță.
Din nefericire nivelul de pregătire al elevilor acolo era destul de scăzut, în așa măsură încât Camelia nu avea cum să vadă aici o provocare.
M-am chinuit totuși vreo doi ani de zile, tot sperând că într-o zi voi avea cu cine discuta despre fizică. Până la urmă de asta mă aflam acolo: să nu pierd contactul cu acest subiect.
Energetică Nucleară
Prin 2003 a apărut oportunitatea de a lucra la Centrul de Inginerie Tehnologică pentru Obiective Nucleare (CITON) care face parte din Regia Autonomă Tehnologii pentru Energie Nucleară (RATEN). Principalele obiective ale institutului sunt: proiectarea și asigurarea asistenței tehnice pentru proiecte nucleare (aceste activități se desfășoară în cadrul contractelor câștigate în urma participării la licitații), iar cel de-al doilea obiectiv este desfășurarea de studii de dezvoltare-cercetare pentru implementarea programului național nuclear.
De ce există acest program de cercetare-dezvoltare în domeniul nuclear?
Acest program este finanțat de către Ministerul Energiei pentru a elabora o serie de studii care au ca scop menținerea și dezvoltarea capacităţii de suport tehnico-ştiinţific în domeniul nuclear/radiologic.
Însă partea de licitație nu mai este subvenționată de nimeni. Asta ține de bani. Câștigi, bine, îți poți întreține în continuare angajații, nu câștigi… cauți alternative!
Există o problemă legată de sumele cu care licitezi atunci când participi la licitații. De obicei, concurăm cu firme mici, cu o experiență în domeniul nuclear nu așa de vastă ca a institutului nostru care licitează cu sume mai mici și atunci are șanse mai mari de a câștiga respectiva licitație.
Totuși, rezultate au fost și sunt:
Centrala nuclearoelectrică de la Cernavodă a fost proiectată și asistată tehnic de instituția noastră împreună cu CANDU Energy din Canada.
Acest domeniu a venit ca o provocare pentru Camelia, deoarece în facultate ea nu a trecut printr-o secție de reactoristică și ne povestește care sunt angajații ideali pe care îi caută CITON în prezent:
Institutul nostru are mare nevoie de absolvenți ai secției de Energetică din cadrul Politehnicii. Noi mai suntem o mână de oameni acum cu o astfel de specializare. La examenele de angajare pe care institutul nostru le organizează vin și absolvenți de Energetică, dar foarte mulți dintre ei, după un timp, aleg calea de afară (masterat, doctorat, etc.). Nu există, din păcate, foarte multe elemente motivaționale. Avem limitările noastre financiare și suntem și legați de o anumită grilă de salarizare. Până și promovarea se face destul de greu fiind strâns legată și de experiența acumulată în domeniu. Eu, de exemplu, mi-am susținut examenul pentru gradul de fizician principal
după opt ani de la angajare.
Răbdarea si pasiunea pentru exercitarea meseriei par a fi cheia rezultatelor vizibile în acest domeniu, unde lucrurile nu se întâmplă peste noapte, cultura organizațională este destul de departe de ce știm noi, programatorii, despre multinaționalele cu care am mai avut de-a face. Domeniul este unul de nișă, tinerii nu pot fi stimulați foarte mult și totuși este nevoie de ei aici chiar dacă interesul, în prezent, este destul de redus.
Un absolvent care intră în acest domeniu se formează ca specialist undeva între zece și cincisprezece ani. Deci, trebuie privit mai degrabă ca o investiție pe termen lung.
Despre domeniul nuclear/radiologic și ceea ce face ea la CITON, Camelia ne povestește:
Atunci când m-am angajat în CITON am fost cooptată în Secția de Securitate Nucleară, actualmente Atelierul de Securitate Nucleară și Protectia Mediului (între timp am rămas mai puțini). În cadrul acestui Atelier există mai multe colective. Eu îmi desfășor activitatea în Colectivul de Analize și Documentații de Securitate și Autorizări. Suntem
o mână de oameni: fizicieni, ingineri fizicieni, chimiști, ingineri chimiști, ingineri mecanici, ingineri energeticieni.
În ultimii ani instituția unde lucrează Camelia a avut o perioadă de pauză de la domeniul nuclearului propriu-zis, deoarece Unitățile 1 si 2 ale centralei nucleare de la Cernavodă au fost puse în funcțiune de foarte mult timp, una dintre ele apropiindu-se chiar de finalul duratei de viață, iar strategia privind soarta celorlalte unități (U3 si U4) a rămas incertă. Cu toate acestea, intuiția Cameliei este aceea că dacă se va pune pe picioare proiectul unităților 3 și 4 de la Cernavodă, pentru ea și colegii ei această pauză de la domeniul nuclearului ar putea să se încheie, dar va fi o perioadă grea și cu foarte multe responsabilități (în trecut, când s-a lucrat la proiectarea Unităților 1 și 2 erau în jur de 1000 de specialiști în CITON, iar în prezent numărul acestora s-a redus considerabil).
Am rămas mai mult cu partea de instalații radiologice, asta însemnând obiective de o complexitate redusă față de o centrală nucleară, din mai multe puncte de vedere: pericole radiologice scăzute datorită lipsei criticității, impact redus asupra mediului, etc. La o centrală nucleară vorbim despre combustibil nuclear, despre fenomenul de fisiune – aspecte pe care nu le mai avem într-un obiectiv radiologic.
Pentru că a fost menționată anterior, probabil sunteți curioși ce presupune partea asta de autorizări:
Atunci când câștigăm o lucrare contractuală, colectivul trebuie să elaboreze o documentație tehnică suport de securitate nucleară/radiologică pe baza căreia beneficiarul obține de la CNCAN (Comisia Națională pentru Controlul Activităților Nucleare) o autorizație pentru diverse etape de realizare sau de funcționare ale unei instalații nucleare/radiologice; poate fi o autorizație pentru: amplasare, proiectare, construcție și/sau montaj, punere în funcțiune, funcționare de probă, exploatare, reparare și/sau întreținere, modificare, conservare, dezafectare.
Aceste documentații tehnice-suport se realizează ținând seama de cerințele și recomandările unor ghiduri și standarde naționale și internaționale din domeniu. În majoritatea cazurilor se merge și în vizită pe amplasamentul instalației pentru care se elaborează respectiva documentație. Partea cea mai interesantă din aceste documentații, și de care se ocupă ei ca specialiști este cea de realizare a analizelor de securitate nucleară/radiologică, atât la funcționare normală cât și în condiții de accident. Astfel de evaluări/analize se fac de regulă cantitativ, utilizându-se
coduri de calcul specializate pentru instalația respectivă. Datele de intrare folosite pentru codurile de calcul utilizate trebuie puse la dispoziție de către beneficiar. Output-urile obținute se compară cu criteriile de securitate (de obicei limite de doză) din cadrul de reglementare, național sau internațional, și în urma acestor comparații se încheie procesul de întocmire a documentațiilor tehnice suport de securitatate necesare procesului de autorizare.
Fiecare membru al colectivului din CITON s-a specializat pe un segment anume. Iar protagonista de azi, de exemplu, s-a axat pe partea de management al deșeurilor radioactive și dezafectarea instalațiilor radiologice (decommissioning).
Este cunoscut faptul că orice instalație nucleară/radiologică generează deșeuri radioactive care trebuie depozitate în instalații special amenajate în acest scop. La noi în țară există un singur depozit definitiv pentru depozitarea deșeurilor slab și mediu active provenite din activități de aplicații industriale, medicale și din activitățile de cercetare – Depozitul Național de Deșeuri Radioactive de la Băița Bihor.
Acest depozit este amplasat într-o fostă mină de uraniut. Aici se aduc deșeurile radiactive în niște containere speciale. Odată depozitate acolo, nu vor mai fi recuperate niciodată. Și pentru acest depozit s-au făcut analize cu coduri de calcul specializate pentru a realiza evaluări de securitate radiologică.
Principala problemă pare să fie legată de deșeurile înalt active, deșeurile radioactive rezultate din operarea centralei nuclearoelectrice de la Cernavodă. În prezent, acestea sunt stocate pe amplasamentul CNE Cernavoda, într-un depozit intermediar de deșeuri radioactive. Ulterior, acestea vor trebui să ajungă în depozite geologice (de adâncime). Aceasta se anunță a fi o provocare pe viitor.
În cei aproape 15 ani de activitate în domeniul nuclear/radiologic, Camelia a ajuns la următoarea concluzie:
Mi s-a spus când am intrat în acest domeniu, că un specialist în securitate nucleară se formează în 10-15 ani și mi-a fost greu să cred acest lucru la acea vreme. Au trecut 15 ani de când sunt în acest colectiv și abia acum mă simt stăpână pe problematicile specifice. Acum îi dau dreptate celui care mi-a spus asta.
Women in Nuclear
Așa cum spuneam la început, Camelia este o persoană foarte activă, și pe lângă muncă, ea mai are un rol, și anume acela de membră a unei organizații conectată cu domeniul său de activitate, Women in Nuclear Romania (WIN Romania):
Această organizație este un ONG pentru femeile ce activează în domeniul energiei nucleare: de la educație, cercetare și până la doamnele ce operează în centrala de la Cernavodă. Suntem WIN România, afiliată la WIN Europa, care la rândul ei este afiliată la WIN Global. Suntem în prezent aproximativ 60 de membre în cadrul WIN Romania. Organizația urmărește să aibă un dialog cu publicul în ceea ce privește contribuția efectivă a tehnologiilor nucleare în viața oamenilor și a societății. În România nu există o opinie categorică împotriva energiei nucleare, lucru pe care-l vedem în Germania de exemplu, după accidentul nuclear de la Fukushima. La noi încă se militează pentru a nu se ajunge într-o situație similară cu cea a Germaniei. Avem membre care reprezintă organizații de profil, cum ar fi: CITON, IFIN Măgurele, ICN Pitești, CNCAN, AN&DR și, desigur CNE Cernavodă.
Camelia și arta fotografică
Pe lângă toate acestea, partea artistică și punerea sa în slujba imortalizării frumosului în toate formele și interpretările sale, sunt de asemenea parte din viața Cameliei, ea descoperind în urmă cu câțiva ani pasiunea pentru fotografie:
Acum câțiva ani mi-a picat în mână o revistă ‘Be where the city is!’. Era o revistă ce te punea la punct cu tot ce era prin oraș. Acolo am aflat despre asociația ‘Bucureștiul meu drag’. Ei organizează excursii prin oraș și în afara lui,
orientate către fotografia de stradă mai mult, fotografia care să surprindă orașul cu bune și cu rele, așa cum este el. Am început să ies cu ei și de la prima ieșire am fost debusolată pentru ca toți din jurul meu aveau aparate foto mult mai performante decât compact-ul meu (neînțelegând atunci că aparatul foto conta mai puțin decât toate celelalte noțiuni legate de fotografie pe care ar fi trebuit să le stăpânesc). În iarna lui 2013 am achiziționat un aparat foto DSLR și am continuat ideea asta de a ieși cu ei, fără ei, ori de câte ori timpul îmi permitea.
Camelia a rămas alături de Asociația “Bucureștiul meu drag” unde își poate pune în aplicare hobby-ul și
învăța mai multe despre fotografie.
Îmi dau seama că ar trebui să-mi definesc un anume stil în fotografie. Problema e că îmi plac mai multe genuri….street photography, dar e mai complicată, îmi plac peisajele, fotografia macro, oamenii, trăirile lor, etc. Nu cred că am cum să mă opresc vreodată la un stil anume, deoarece consider ca m-ar plictisi acest lucru. Încerc, însă, să fac în așa fel încât ceea ce postez să nu irite ochii privitorului. Momentan nu vreau să investesc in partea de aparatură prea mult, deoarece nu câștig bani din fotografie. Am participat și la cateva expoziții foto organizate de Asociația “Bucureștiul meu drag”…
Totuși, pentru protagonista de azi, fotografia rămâne un hobby, fără șanse să ia locul unui job în adevăratul sens al cuvântului.
(în loc de) Concluzie
În stilul caracteristic feminin, ușor timid și poate (uneori) de subestimare, Camelia nu consideră că are o poveste wow de spus, ci că mai degrabă a avut un parcurs destul de liniar. Părerea noastră este că povestea ei vine cu un depozit impresionant de informații atât despre un domeniu de nișă (cel nuclear), despre o organizație pe care, prin misiunea sa, noi o considerăm rudă de gradul întâi (WIN) și dintr-o vreme îndepărtată, la care mulți dintre noi pot să ajungă numai prin intermediul amintirilor celor care au viețuit pe-atunci. Prin urmare, sperăm să vă fi făcut plăcere să citiți aceste rânduri și să vă fi trezit interesul domeniul pe care l-am abordat astăzi cu sprijinul doamnei Camelia Stan căreia vrem să-i mulțumim foarte mult pentru că a acceptat să fie parte a acestui proiect.
Beautiful Engineering este o serie dezvoltată de Mihaela în cadrul Codette și își propune să aducă către cititori portrete și povești ale ingineriei la feminim. Manifestul seriei se poate găsi aici. Dacă ai câteva minute în plus pentru o lectură, lăsăm și celelalte articole din serie: BeEng4 – Gege și stiva de … „pălării”, BeEng3 – Laura Nechifor – Electronică, Roboți de Mega-Sumo și un Strop de culoare, BeEng2 – Să vorbim despre … Gia.