Sindromul impostorului: cum m-a prins și cum i-am scăpat

Recent, făcând curat prin Google Drive, mi-am găsit una dintre primele prezentări pe care le-am ținut în fața unei comunități: „Sindromul impostorului”. Nu știu cum e Drive-ul vostru, dar la mine, alături de numărul exagerat de taburi din Chrome și de hard-ul care conține jumătate dintre pisicile internetului (în caz că pică vreodată netul în lume, știți la cine să apelați 😉 ), organizarea din Drive din timpul facultății este un blur. Mi-am propus de multe ori sa îl aranjez, însă momentan tot ce am putut să fac a fost să îmi propun ca pentru proiectele recente să am o structură mai ușor de urmărit (și a mers destul de bine până acum!). Așa că de fiecare dată când răsare câte un proiect vechi, devin ușor melancolică și e ca și cum aș descoperi jucăria preferată a copilăriei, ascunsă într-un colț de cutie de carton prăfuită. Și nu am putut rezista tentației de a o lustrui, de a o pune pe raft măcar pentru câteva zile, să îmi amintească de ce a fost.

Acum 4 ani, prin februarie-martie, vorbeam despre sindromul impostorului. Mă pregătisem bine: citisem tot ce am putut găsi despre subiect, ca să pot să abordez toate unghiurile posibile și să răspund la orice întrebare. Am făcut și o listă despre modurile cum mă simțeam eu „impostor”, era absolut uimitor cum tot ce spuneam rezona cu persoanele prezente în sală, cu atâtea backgrounduri diferite. Dar să începem cu începutul:

Ce este sindromul impostorului?

Ca prima resursă, ce poate fi mai scurt și cuprinzător decât o imagine (și chiar de la xkcd)?

Lesson one: sindromul impostorului este un pattern psihologic, prin care persoanele afectate își pun constant la îndoială reușitele și au o frică internă că vor fi descoperiți drept fraude.

Pauline Rose Clance și Suzanne Imes au fost primele care au observat fenomenul impostorului, iar în 1978 au scris și un articol ca urmare a unui studiu pe 150 de femei. Inițial se credea că doar femeile sunt afectate, dar ulterior au apărut și studii mai complete care au dovedit că și bărbații au problema asta în aceeași măsură. Cu toate astea, faptul de a fi femeie / minoritate în tech poate contribui la amplificarea fenomenului impostorului, iar studiul Women in the Workplace din octombrie 2018 (realizat anual de LeanIn.Org and McKinsey & Company) subliniază necesitatea stopării fenomenului de “only” (faptul de a fi singura femeie din echipă).

Ca o mică paranteză: de ce au crezut Pauline Clance și Suzanne Imes că doar femeile sunt afectate? Dacă ne uităm la studiu, ambele autoare erau femei și au făcut un studiu doar pe femei. Concluzia era eronată din cauza bias-ului intern, au mers pe ce credeau (bărbații n-au cum să sufere de asta, toți sunt de piatră, nu?) în loc să investigheze mai departe. După ce a ieșit studiul, Pauline a fost contactată de diferiți bărbați care i-au mărturisit că au aceeași problemă, lucru care a determinat-o să sape ceva mai adânc. În ziua de azi, problemele datorate bias-ului (despre care voi încerca să discut mai mult într-un viitor articol) le vedem foarte mult în tech, o lume majoritar masculină. În mod clar puțină diversitate ajută la clarificarea oricărei situații.

Revenind la sindromul nostru, acesta este foarte predictibil și te blochează într-un ciclu infinit, cu care probabil și tu te-ai confruntat la un moment dat (și care poate încă mai e acolo):

Mai ții minte colegul/colega din liceu care mereu spunea că nu a învățat nimic și intra în panică înainte de un test, deși lua numai 9 și 10? Abia după ce am citit despre sindromul impostorului mi-am dat seama că acelea erau, cel mai probabil, trăiri autentice, pe care atunci le consideram dramatizări. Nevoia de a face eforturi supra-omenești, crezând că abia reușesc să se mențină așa pe linia de plutire, copiii aceștia erau probabil la câțiva pași de un burn-out. Adaugă și un strop de perfecționism și ai deja două dintre cele 5 categorii în care se ramifică sindromul nostru.

Este estimat că aproximativ 60-70% dintre persoane au sindromul impostorului¹. Ca să zic așa: uită-te în stânga, uită-te în dreapta, unul dintre voi e ascultat de … erm, unul dintre voi are sindromul ăsta! Nimeni nu scapă!

Fun fact: știi ce au în comun Serena Williams, Albert Einstein, David Bowie și Lady Gaga? Pe lângă faima și impactul lor asupra lumii, mai e și sindromul nostru!

Ok, dar ce înseamnă asta pentru mine?

Poate să însemne, după caz, mai mult sau mai puțin, depinde cu câtă încredere pornești la drum și în ce măsură ești încurajat/ă de persoanele din jur. Mai mult decât atât, se transformă în timp: ce era valabil pentru mine acum 4 ani nu mă mai afectează, dar sunt alte mii de gânduri din aceeași categorie care le-au luat locul. În mod clar, trăind cu acest sindrom îți va afecta viața și cariera, în diferite moduri pe care cel mai probabil nu ți le imaginezi acum.

Am dat deja un exemplu legat de cum s-ar putea manifesta pentru cineva la liceu. Dar cum s-ar manifesta la facultate sau la locul de muncă?

„N-am ce căuta aici, toți sunt genii pe lângă mine!”

„Am avut noroc.”

„N-am facut mare lucru.”

„Nu am învățat tot, deci nu știu nimic.”

„Nu a ieșit perfect, deci este egal cu 0.”

„Alții pur și simplu știu asta – eu trebuie să fac un efort imens pentru a-i ajunge din urmă.”

„Succesul este al echipei. Dacă nu erau ei, eu nu reușeam.”

Dacă te recunoști într-una sau mai multe dintre sintagmele de mai sus, e cazul să te analizezi puțin. Încearcă să îți dai seama de unde vin gândurile astea și mai ales ce acțiuni poți să faci pentru a te îndepărta de genul ăsta de gândire. Don’t set yourself up for failure.

Ce pot să fac ca să trec peste?

Găsești multe sfaturi online, o să încerc să las și eu aici câteva idei pe care mi le-am format cu greu, dar care m-au ajutat de-a lungul timpului. O parte dintre ele sunt inspirate din ce articole am citit și eu (dar îmbunătățite din experiența personală), iar o altă parte nu o să le regăsești nicăieri și nu sunt bazate pe știință, dar sunt concluzii personale la care am ajuns și care au fost relevante pentru mine.

• Accountability

Tu ești singura persoană răspunzătoare pentru acțiunile tale. Ce vreau să zic cu asta? Nu te aștepta niciodată, nici chiar de la cei mai buni prieteni, să țină minte ce ai făcut tu, sau ce ai făcut tu bine. Fiecăruia îi este destul de greu să și le amintească pe ale sale, dar pe ale altora 🙂 când cineva te contrazice, deși tu ai mai multă experiență cu X chestie, nu este pentru că îți știu toată istoria și concluzia lor a fost că ei au mai mare dreptate, ci pentru că au (sau poate n-au) o anumită familiaritate cu subiectul și aia este concluzia lor legată de subiectul în sine. Se poate observa ușor că nu există o legătură de cauzalitate între cele două, deci inputul tău poate schimba cursul a conversații întregi, încă de la început!

Dacă te lași ușor convins/ă în conversații, deși ai toate argumentele necesare să demonstrezi că interlocutorul greșește, cel mai probabil se manifestă sindromul impostorului.

Nu e ușor, mai ales pentru fete, care sunt învățate de mici că nu e „nice” să te contrazici cu lumea, de multe ori ai un drive intern care țipă la tine să fii un people pleaser. Just don’t. Vocea ta este importantă, iar persoana cu care porți conversația va aprecia inputul tău, mai ales dacă scopul este să găsiți o soluție mai bună / identificați ce nu merge. Nu e ușor la început, dar în timp te vei obișnui; important e să nu amâni, să te antrenezi câte puțin în fiecare zi, astfel încât vocea ta să fie mai puternică decât cea fricoasă din interior, pentru atunci când chiar o să conteze.

Concluzia: be accountable for yourself. Tu te cunoști cel mai bine, tu decizi dacă inputul tău este sau nu valoros pentru o conversație. Nu lăsa pe nimeni să îți spună contrariul și fă tot posibilul să îți faci vocea auzită.

• Menține un jurnal cu reușitele tale

Sau o foaie A4. Sau un Google Doc. Ceva cu care te simți tu confortabil. Jurnal este mult spus, pentru că probabil n-o să scrii aici în fiecare zi, n-o să treci fiecare nimic, altfel o să fie prea diluat și numai reușite n-o să fie acolo. Mai bine scurt, dar cu lucruri importante, decât stufos și reprezentând proverbialul car cu fân.

Mai mult decât atât, ajută dacă folosești metrici suplimentare. Să dau și un exemplu: să zicem că ai realizat un script care automatizează generarea de proiecte. Ție ți s-ar putea părea un succes, dar team lead-ul tău nu înțelege de ce nu le-ai facut și tu, ca toți până acum, manual. De ce ai pierdut timpul să scrii un script, când puteai să lucrezi la generarea unui proiect? Dacă deja nu ai încredere în tine, e posibil să dai înapoi, să îi dai dreptate și s-o lași așa până să descopere cineva “impostorul” din sală; ai face orice dar să nu argumentezi. Între voi doi, team lead-ul va părea că are dreptate pentru oricine care asistă la discuție, care se poate întâmpla inclusiv într-o ședință cu toată echipa. Take a deep breath. Ăsta e sindromul care și-a vârât iar coada în gândurile tale. Daaar tu ai jurnalul tău și nu te pierzi cu firea pentru că știi exact ce metrici trebuie să spui ca să convingi.

Problemă: realizarea manuală a unui proiect durează 2 săptămâni și, datorită numărului mare de fișiere care trebuie editate manual, pot apărea erori depistate foarte greu de persoana care le generează.

Soluția propusă: Implementarea generatorului a durat 3 zile, dar am reușit generarea fără erori a 60 de proiecte într-o după-masă, fiind ușor de extins și pentru alte tipuri de proiecte.

Parcă sună altfel acum, nu? Hai sa analizăm ce avem! În primul rând, avem o comparație între cum era înainte și situația de după, cu două metrici: timpul de realizare al unui proiect și faptul că datorită generării nu mai apăreau erori. În plus, dacă ai nevoie și de proiectul numărul 61, nu trebuie să schimbi decât 5 linii de cod. Aș calcula și speed-up-ul, dar nu cred ca mai e necesar 😉 Numerele sunt fictive, dar e genul de situație pentru care nu vei mai avea o a doua șansă să explici de ce ai făcut bine ce ai făcut. Fii pregătit/ă.

Recomand mai ales astfel de jurnale per proiect. Trăim într-o lume imperfectă (gata, am dat-o iar pe truisme), în care argumentele sunt de obicei câștigate de persoana mai vocală. Mi s-a întâmplat să fiu parte din echipe care să nu funcționeze bine împreună.. Și din păcate, în momentele în care lucrurile nu merg bine, nu am văzut prea des să se spună „suntem în punctul X, hai să vedem ce trebuie să facem ca să ajungem la Y”, ci întotdeauna se caută un țap ispășitor. Persoanele care au făcut cel mai puțin încep să arunce cu vina și caută „the weakest link” pentru a îi pune în brațe toată vina. Am decis odată, de mult, că nu voi lăsa să mi se întâmple asta, iar parte din planul meu este să nu mă las niciodată dusă într-o poziție defensivă (percepută uzual drept weak). Clarific cât pot de repede acțiunile pe care le-am făcut personal, dar nu continui atacul, ci încerc să îndrept discuția către ce ar trebui să facem ca să rezolvăm situația. Îmi ofer ideile și sunt accountable pentru ele.  

Nu am fost niciodată prea spontană (știi momentul ăla din duș de „ah! Asta trebuia să spun!”?). Ba mai mult, în 99% dintre cazuri am fost atât de luată prin surprindere (că doar eu mi-am făcut treaba, so wtf?!) că uitam instant tot ce am făcut pentru proiect. Îți sună cunoscut?

Nu am fost spontană, dar am reușit să simulez spontaneitatea destul de bine în cazul ăsta, și chiar sunt surprinsă de câte ori mi-a prins bine! Tot ce trebuie să faci este să ții acest jurnal per proiect, să ai mereu în minte punctele cheie realizate de tine și să nu îți pierzi calmul. În viață mai sunt și de-astea, contează să înveți cum să treci peste.

• Nu te auto-sabota

Aici aș avea chiar mai multe puncte de abordat, sunt atâtea și atâtea moduri prin care oamenii se auto-sabotează în fiecare zi, fără ca măcar să-și dea seama.

În primul rând, nu aștepta 10 ani ca sa ai experiența pe care ți-ai dori-o până să aplici pentru un job / workshop / o bursă etc, riști să devii over-qualified. La Codette, ni s-a întâmplat de multe ori să rejectăm aplicanți la workshopuri pentru că experiența lor sugera că ar ști deja materia; astfel, noi nu am putea să le îndeplinim lor așteptarile, iar ei probabil s-ar plictisi dacă ar veni. E normal să nu le știi pe toate, aplică fără griji, până să fie prea târziu. Cum îți poți da seama dacă e prea târziu? Simplu: citește descrierea evenimentului, vezi cui se adresează, ce se învață etc. Te simți over-qualified, dar îți dorești să participi? Ia în considerare dacă nu cumva e mai oportun să vii ca trainer 😉

În al doilea rând, nu iei locul nimănui, nu lăsa pe nimeni să îți ia locul. Am încercat de multe ori să recomand oportunități persoanelor care mi s-a părut că s-ar potrivi pentru ele. Și am primit de prea multe ori același răspuns: aș vrea foarte mult să particip / aplic, dar n-aș vrea să iau locul altcuiva care poate are mai mare nevoie de el. Acea persoană ipotetică are nevoie de locuri peste tot, zău! Dar dacă vrei să te dezvolți personal va trebui să ai încredere că dacă persoana ipotetică a completat cu simț de răspundere formularul de înscriere atunci va avea un loc, indiferent dacă aplici tu sau nu. Și dacă nu a completat cum trebuie… atunci nu mai bine completai tu?

Vă mai zic un secret: numărul de oportunități crește cu cât aplică mai multă lume pentru ele! Dacă aplică prea puțină lume pentru o bursă, anul viitor nu se va mai întâmpla. Dacă aplică de 3 ori mai mulți decât se așteptau, organizatorii vor face tot posibilul ca bursa să acomodeze mai multe locuri anul următor!

Nu în ultimul rând, am întâlnit multe persoane care considerau că din moment ce ele pot să facă un lucru, atunci acel lucru e simplu și oricine îl poate face. Iar dacă oricine poate face acel lucru, înseamnă că nu e de valoare, e egal cu 0. În particular, asta mi se pare una dintre cele mai periculoase sofisme, pentru că te duce într-un punct în care constant te minimizezi. Și dacă tu nu te apreciezi, de ce ar face-o alții? Gândește-te, în schimb, la cât de multă muncă a trebuit să depui pentru a îndeplini acel lucru, cât timp a trebuit să investești. Apoi gândește-te câte persoane chiar investesc timpul pe care tu l-ai “cheltuit”. Gândește-te cât insight ai tu acum legat de cum poți rezolva diferite probleme cu care tu te-ai confruntat la realizarea proiectului. Toate aceste lucruri sunt valoroase, folosește-te de ele ca atuuri ale tale, împreună cu voința de a persevera și a duce acel proiect la bun sfârșit.

• Other

Dacă vrei să afli mai multe, recomand și sfaturile date de Maria Klawe (sunt mare fan!) către studenții de la Harvey Mudd College. Mi-au plăcut și sfaturile date de Patrick Mork, un googler care a trecut și el prin asta. Iar aici găsești o despicare a firului în 4, dar cu numeroase surse pertinente citate și o serie de soluții propuse.

Ce altceva mai pot să fac?

Mă bucur că ai întrebat asta! E ceva simplu, ceva ce garantez că îți va face viața mai frumoasă! Fă un efort și gândește-te pentru o clipa la prietenii tăi – la cei apropiați, nu e nevoie să-i iei pe toți de pe Facebook acum – și vezi dacă nu cumva identifici și în ei simptome ale sindromului impostorului. Nu îți ia mult. Acum, după ce ai făcut o listă (pe o foaie, într-un google doc, you know the drill), propune-ți să devii un fel de gardian protector.

Încurajează-i. Atunci când ei îți vorbesc despre alegerea unei căi mai ușoare, nu-i lăsa, sub nicio formă, să renunțe! Enumeră motivele pentru care crezi că ar face cea mai bună treabă sau pentru care ar fi cei mai potriviți pentru bursa aia, știi tu care. Nu-i lăsa să amâne, ce-are dacă încearcă și anul ăsta și la anul? Și dacă n-a ieșit, ce-a fost așa rău, amintește-le de lucrurile faine pe care le-au învățat pe parcurs.

De ce zic că îți va face viața mai frumoasă? Într-o bună zi, își vor da seama ce ai făcut. În ziua de azi, nu e un lucru mic să fii alături de cineva, chiar dacă există riscul de eșec. Dacă intuiția ta a fost bună, vei primi, într-o zi cu soare sau cu ploi sau cu ninsoare, și o mulțumire sinceră. Un zâmbet. Și o promisiune că și tu vei avea parte de aceeași susținere morală în momentele tale de slăbiciune (că doar cine nu le are?).

Note de subsol

1. Disclaimer: studiul e din 1985 și nu am găsit o sursă cu acces public, doar referiri; toți menționează procentul de 70%, dar îl aplică fie pe femei, fie pe millenials, fie pe oameni de succes, fie pe populația generală, în funcție de topicul articolului. Pentru cei interesați să afle mai multe, sursa este articolul scris de Gail Matthews Dr. & Pauline Rose Clance Dr. (1985), Treatment of the Impostor Phenomenon in Psychotherapy Clients, în jurnalul Psychotherapy in Private Practice, 3:1, 71-81, DOI: 10.1300/J294v03n01_09 și accesul la el poate fi făcut prin cumpărarea unei licențe de aici.↩