De la bun început doamna m-a pus în prima bancă. Cu Mihăiță. Era prima zi de școală, aveam 6 ani jumate’ și eram mică. Academic vorbind distribuția în bănci dorea să creeze un amfiteatru natural. O scara a măgarului pe trei rânduri uniformizate în albastru pepit. Ea mai crea și drame umane căci nu toate alăturările forțate astfel se dovedeau a fi fericite. Dar eu mă înțelegeam bine cu Mihăiță. Mai târziu am avut colege de bancă dar de stat am stat tot în primul rând. Că nu vedeam la tablă. S-a dovedit că eram mioapă.
Băncile erau duble, cu șezuturi rabatabile și spațiu sub pupitru pentru cărți, caiete și, mai târziu, fițuici – lemn și metal, trăinicie și inconfort. Într-o bancă de acel tip am uitat, pentru a nu-l mai regăsi, primul volum din Winnetou, pe care nu știu de ce-l luasem la școală. Așa am învățat regretul unei pierderi și să evit găurile negre ale băncilor școlare.
Liceul
În primii 2 ani de liceu am stat în fundul clasei. Liceu cu pretenții, clădire istorică, săli cu tavane înalte, aceleași trei rânduri de bănci, soviet style. Purtam de mult ochelari și doar tocilarii stăteau în primele bănci. Să fii popular era important. Iar eu avem colegi din generală acolo. Învățam care e treaba cu statutul și proiecția eului. Învățam, dar nu destul. Am picat treapta a II-a. În acea perioadă se susțineau examene de treaptă la intrare în liceu ( prima teaptă) și la sfârșitul clasei a 10-a treapta a II-a. Am dat în toamnă la un liceu de cartier, unul industrial. De la Mate-Fizică – o cădere. Și o repoziționare. Veneam de la Mate-Fizică, aici nevolnicia mea avea o neașteptată valoare. Învățam cum e cu relativitatea. Am luat un 10 la rusă pentru că am recitat prima strofă din Katiusha:
Rastsvetali iabloni i grushi,
Poplyli tumany nad rekoj.
Vykhodila na bereg Katyusha,
Na vysokij bereg na krutoj.
Prima strofă și în Română:
Înfloreau cireșii și perii,
Ceața peste râu plutea,
A iesit pe mal Katyusha,
Pe un mal înalt si abrupt.
Deci m-am întors în primele bănci. Și nu ca tocilară. Nu, ca elevul a cărui privire profesorul o afla în periplul său printre restul celorlalte indolentelo-dezinteresate ale colegilor mei. Eram un far, o ancoră, o certitudine că omul ăla nu-și răcea gura chiar de pomană.
De aici, din primele bănci, am învățat de la profesoara de geografie ironia superioară – ”amice” – și am devenit proiectul personal al profesoarei de engleză, care m-a trimis și la olimpiadă. Decât codaș la oraș, mai bine în satul tău fruntaș. Yes, that was me. Și tot aici am învățat că străinul merită niște șuturi – că, deh, de ce dracu se crede el mai bun ca ai noștri? Diriginta, profesoară de sport, detesta ideea că fetele ei cele pricepute la activități fizice în echipă trebe’ să fie comparate cu outsiderul ratat rătăcit de la un stabiliment de fițe. Directoarea, profesoara de istorie, mă antipatiză instantaneu și definitiv. Fapt care a făcut-o să refuze cu toată scârba de care era capabilă bomboana cubaneză (dropsuri cu arome fructate– banane, ananas, căpșuri – învelite în folie transparentă, vândute la kg; greu de procurat în anii ’80) pe care i-am oferit-o, de ziua mea. S-a dovedit a fi sub demnitatea domniei sale să accepte una dintre cele câteva bomboane rămase în pungă. Vedeți voi, punga trebuia să fie plină, chiar dacă ora de istorie era ultima din program și colegii mei fuseseră deja tratați. Și apoi am terminat eu liceul și n-am intrat la Medicină. Așa că m-am angajat. În câmpul muncii. Aka mi-am luat job.
Studiile superioare
Am stat prin alte multe bănci, în varii situații, ulterior, întotdeauna undeva pe la mijlocul clasei. Învățasem siguranța oferită de grup, învățasem pierderea în decor și cameleonismul social.
Și au mai trecut niște ani și am dorit să aflu care-i șmecheria cu studiile superioare. Că părea ceva de maximă și precipitată nevoie. Și pentru că zice lumea că am gura mare – a mea mama inclusiv – (nu-i chiar așa, am poze să dovedesc…) am ales o comunicare. Aia de stat, cu examen cu tot, că io-s old school.
Ei bine, dragii babei, fu mi-nu-nat! Experiența, zic. O injecție de tinerețe – eu aveam 37, ei 20 și ceva. Powerfull drug. Și m-am întors în prima bancă. Dar, ce zic eu aici, în nostalgia-mi, bancă? Acolo erau scaune cu mici pupitre atașate. Evoluție, individualism, pentru oameni mari. Și mi-era bine așa, în primul rând, că acu’ nu trebuia să demonstrez nimănui nimic. Ocupam cu detașare un scaun din primul rând urmărind amuzată pe tinerii mei colegi pentru care sala nu avea niciodată suficiente ultime rânduri. Și am învățat că vârsta te face numai atoateștiutor (sic!) ci mai capabil să integrezi și să compartimentezi eficient informația. Atât. Și, uriaș de important, că mi-e bine între oameni tineri și mult-mai-tineri și că pare să fie reciproc.
Codette Celebration Day
Iar aseară am fost la Codette Celebration Day. Și am ajuns, conjunctural, în rândul 3. Mihaela a întrebat câți dintre cei prezenți au ales să evite primul rând, câți au fost ”presați” să stea în primul rând, câți au ales rândurile din spate și câți ar fi dorit să stea ceva mai în față, am ridicat conștiincioasă mâna la ultima variantă, mie-mi place în primele rânduri. Că tot mică sunt. Doar că eu învățasem că la orice eveniment locurile din față sunt rezervate pentru invitații speciali și că ar fi chiar nepoliticos să te așezi acolo.
Deci, aseară, la Codette, am învățat să poți să stai în față, dacă vrei. Dar e mai safe să întrebi înainte dacă nu cumva se aplică regula aia, cu invitații …
Mereu, mereu, învățăm. E de bine! Ceea ce vă doresc și vouă.
Acest articol a fost realizat de Cătălina Popescu, participant al evenimentului Codette Celebration Day 2019. Încurajăm scrisul autentic, dacă vrei să contibui la Blogul Codette, dă-ne de veste.