Pierdut Motivare, găsitorului ofer recompensă.
Pfff? Și tu? Nasol! Avem o problemă. Cum procedăm?!
Urmărești fascinat oameni care-și spun pe TED povestea? E ok, ușor manipulator, dar ok. Citești cărți motivaționale? Privește-mă cum am ridicat o sprânceană. Te bate gândul să te cauți la un coacher auto-promovat pe FB sau aiurea? Da, deja mi-am dat ochii peste cap.
Voi fi brutal de directă. NU te va motiva nimeni, niciodată!
Motivarea vine din tine, e despre tine și pentru tine. Motivarea nu e indusă hipnotic, nu e accesibilă sub formă de pilule, nu e aeropurtată ca un virus, nici măcar n-are un port dedicat spre circumvolutul procesor personal. Motivarea crește în tine, organic, nu apare din senin, nu e ceva ce ți se întâmplă.
Motivarea e despre auto-cunoaștere și despre auto-depășire. Motivare vine din competiție – aia bună, cu tine însuți – vine din depășirea limitelor și e mereu cu un picior în afara zonei de confort. Zonei tale de confort, că ea e la ea acasă acolo. Motivarea e mecanismul care te ține în permanentă mișcare, în permanentă căutare, te ține viu. Motivarea e scorpia care te dă jos din pat dis-de-dimineață pentru rutina cea bună, cu sport; e narcisista care te vrea sharp and wit la orice meeting care contează; e paranoica care-ți contabilizează ratările, eșecurile, incongruențele; motivația e șutul în fund și pasul înainte, la pachet.
Nu e treaba șefului să te motiveze, treaba lui e să-ți aprecizeze corect munca și să te plătească la timp. Nu e treaba echipei să te motiveze, în echipă fiecare vine cu motivarea de acasă și o pune la coșul comun, pentru sustenanță. Nu e treaba partenerului să te motiveze, treaba lui e să-ți susțină eforturile în delicatul angrenaj de cuplu. Nu e treaba prietenilor să te motiveze, treaba lor e să fie acolo la nevoie și să te critice. Constructiv. Că doar ei pot, fără să iei foc.
E treaba ta să te motivezi. E treaba ta să afli cine ești, e treaba ta să-ți alegi provocările. Și e treaba ta să-ți setezi așteptările de la tine însuți și să investești în ele cele 90 părți de sudoare și cele 10 părți de inspirație necesare. E treaba ta să crești. Și să te crești, așa cum îți dorești. A ta e decizia, strădania și satisfacția. Enjoy!
Am fost educată spre ascultare. Am ascultat de părinți, de educatoare, de învățătoare, de profesori, de șefi, de liderii formali și informali ai grupurilor prin care m-am nimerit. Am respectat ierarhii pentru că așa e lumea făcută, ierahic. Am respectat din vorbe oameni care nu-mi meritau reverența. M-am conformat, că așa e frumos, să nu te vorbească lumea. Am tăcut, căci copii, femeile și subordonații tre’ să tacă și să bage de seamă. Am luat limitările impuse și mi le-am însușit, că așa e lumea făcută, e bine să știi care e banca ta și să stai în ea. Cuminte. Și, când am deschis ochii larg și lumea se schimbase și ea, mi-am scrutat timid complexele și m-am văzut inadecvată și mult prea speriată ca să ridic privirea și vocea și să îndrept umerii. Și lumea a continuat să se schimbe și eu am continuat să acumulez frustrări și uimiri, că, iată, unii pot. Și apoi, crescând și îmbătrânind, am aflat că universului i se fâlfâie de mine și de temerile mele și că lumea e plină de ratați, ignorați în ratarea lor. Și am mai aflat, cu stupoare, că trecuse timpul, tiptil, și viața odată cu el, pe lângă mine.
Și mi-am luat bobârnace de la viață. Și a durut și a fost bine așa. Pentru că atunci m-am răzvrătit. Că nu-i corect! Că eu n-am semnat pentru asta. Și am privit înapoi, cu jale. Și am privit înainte. Și am decis. Eu, care nu decisesem. M-am decis să alerg. Eu, nesportiva, puturoasa de mine. Și am decis să slăbesc, eu, care luasem peste 10 kg treptat, în niște ani. Și am slăbit. Și alergatul mi-a pus piciorul în orteză. Și când am ieșit din orteză m-am dus să înot. Și după câteva luni m-am decis să învăț Python.
O să ajung să fac un ban din asta? Nu știu. Am decis că nu e important să știu. E important să încerc. Între timp merg la bazin în fiecare dimineață, sunt voluntar Code4Ro, am finalizat primul meu proiect individual în Python – unu’ mic, dar de care sunt mândră, că e al meu. Am 49 de ani, mă acomodez cu sentimentul de a fi happy cu mine și vă scriu vouă, aici.
Pierdut Demotivare, o declar nulă.
Sunteți încă aici? Perfect. Acum mergeți și vă căutați motivarea! E acolo, în voi, rotundă, gata să fie eliberată. Când o aflați oferiți-vă și recompensa, o meritați! Trageți aer în piept, apoi expirați simțindu-vă liberi să trăiți. Acum, aici, așa cum vă doriți.
Acest articol a fost realizat de Cătălina Popescu. Încurajăm scrisul autentic, dacă vrei să contibui la Blogul Codette, dă-ne de veste.