[Beautiful Engineering] Bianca Teșilă – Între Geek și Space Nerd

InterviuOameni faini

Written by:

Povestea numărul șase a proiectului Beautiful Engineering o aduce în prim-plan pe Bianca Teșilă – Computer Scientist @ Adobe, Scala Advocate și Space Nerd. Bianca mi s-a dezvăluit ca fiind o persoană extrem de echilibrată, ea reușind să își împartă destul de bine energia între job, familie, prieteni și să-i mai rămână timp și pentru ea. Un alt lucru care m-a fascinat la Bianca este curajul de a accepta orice provocare și apoi determinarea cu care face ca lucrurile să se întâmple. De aceea considerăm că urmatoarele rânduri, desprinse din povestea BeEng 6, au mult potențial de a deveni un ghid despre cum să fii în mijlocul evenimentelor și totuși să pastrezi un echilibru, să nu lași balanța să încline către anxietate și mustrări de conștiință pe motiv de neglijare a propriei persoane.

Protagonista de astăzi este un om deosebit din multe puncte de vedere, așa cum afirmam si mai devreme. Acesta este însă un efect. Există, fără doar și poate, un set de cauze care au construit efectul Bianca. Și ce sursă mai bună de informații, dacă nu copilăria? Am mers  și noi pe ideea aceasta și am lăsat-o pe Bianca să ne transporte în anii copilariei sale. Așa am aflat că primul lucru la care se gândește ea, dacă e să aducem vorba de perioada cea dintâi a vieții sale, este pasiunea pentru Astronomie – pe care o regăsim la ea și în prezent, dar materializată sub formă de hobby:

Mergeam la țară și bunicul meu îmi arăta pe cer constelațiile. Așa am dobândit fascinația asta.

Dar Bianca nu a rămas la stadiul de fascinație cu această știință ci a continuat să exploreze și să o folosească cu fiecare ocazie:

Pe vremea aia aveam net dar nu era ca acum.. nu venea extrem de natural să-l folosim pentru orice, copii fiind. Așa că pentru teme, eu mă uitam la documentare și scriam pe un caiețel ce aflam de acolo. Erau multe emisiuni despre spațiu.

Întâmplător sau nu, lucrurile au mers către alt nivel cu pasiunea aceasta a protagonistei de astăzi:

Când eram eu în clasa a cincea a fost pentru prima dată când s-a ținut la noi în județ Olimpiada de Astronomie pentru juniori. Așa că a venit o doamnă profesoară de fizică la noi în clasă și a întrebat cine vrea să participe. Eu am zis că vreau. Oricum pe vremea aia mergeam la toate olimpiadele.

Determinarea Biancăi a prins contur încă din vremea aceea și o să zărim acest contur dacă citim rândurile următoare ce ilustrează felul cum s-a pregătit ea pentru sus menționata Olimpiadă de Astronomie:

bianca

Am pus mâna pe un manual de clasa a douăsprezecea de fizică, de pe vremea când încă se făcea Astronomie la această disciplină. Am studiat cât am putut, iar rezultatul a fost că m-am calificat la faza națională a olimpiadei. Am și luat mențiune aici, fiind a șaptea pe țară. Iar asta m-a dus în lotul pentru faza internațională. Când m-am întors acasă după proaspăta intrare în lot, mi-am dat seama că nu pot să mă pregătesc, eu neavând Observator Astronomic la mine în oraș. Astfel am ajuns să petrec o lună la Cluj cu observații astronomice, învățând matematică și fizică mult peste nivelul meu de atunci.

Micuța Bianca vedea această reușită ca pe o poartă deschisă către NASA, către orice ar fi putut însemna un viitor in Cosmos, printre stele și planete. Lucrul acesta a picat ca o responsabilitate pentru părinți, de a găsi o modalitate cât mai puțin dureroasă prin care sa-i ilustreze Biancăi o realitate de care ea începuse să se îndepărteze. Iar în realitatea aceasta… the american dream nu este mereu realizabil pentru simplul fapt că noi trăim în România, unde resursele și posibilitățile sunt așa cum le-am simțit cu toții pe pielea noastră în suficient de multe rânduri încât să nu mai fie nevoie de clarificări în acest punct. Așa se face că Bianca a trebuit să pună Astronomia în sertarul întredeschis cu pasiuni și să-și croiască un drum pentru care să găsească materiale în mediul si condițiile curente. Tot așa și protagonista noastră de azi a găsit materie primă de nădejde în matematică și fizică:

Am avut mereu înclinația asta spre științe exacte, dar mai ales spre matematică. Așa se face că în vacanța de vară îmi luam culegeri cu exerciții din anul care urma și lucram. Am fost și la Olimpiada de Matematică, faza Națională, în fiecare an. Nu am avut rezultate ieșite din comun, dar am reușit să obțin o medalie de bronz și o mențiune. Și, pe lângă asta, o mulțime de prieteni. Consider că atunci mi s-a dezvoltat nevoia asta de a învăța, dar și de a cunoaște oameni. Cumva asta a fost benefic pentru mine căci nu pot spune că m-am regăsit în colectivul din școala generală. Abia la liceu au început să se lege prietenii.

Din exterior, au existat tentative de a îndruma pașii Biancăi pe calea pedagogiei. Însă cu toate complimentele cum că ar dispune de acel zvâc de a da mai departe ceea ce ea știe foarte bine, încăpățânarea Biancăi a avut ultimul cuvânt aici. Așa că și-a asumat răspunderea pentru propriul viitor și a decis că nu i se potrivește o carieră în învățământ. Totuși… faptul că a exclus meseria de profesor de pe lista posibilitatilor nu înseamnă că a răspuns la întrebarea usturătoare de la final de liceu: “Eu pe ce drum merg?”

Nu știam ce-mi place, ce vreau să fac mai departe. Dar am ales Telecomunicațiile. Mi se părea mie că s-ar putea lega cumva de pasiunile mai vechi. Pe atunci percepeam altfel programarea, iar nivelul clasei mele din liceu nu era chiar de concurs pe partea asta de informatică. Și aveam mentalitatea că dacă mă duc la secția de Calculatoare o să mă întâlnesc cu olimpicii de la info. Apoi mă gândeam cât am investit eu la mate să ajung la nivelul ăla. Și vedeam așa un gap imens între cum eram eu și ei.

Toate aceste îndoieli privind capacitatea sa de a învăța programare la care se adaugă teama de a nu face față și de a nu se ridica la înălțimea colegilor, au determinat-o pe Bianca să se ducă la Facultatea de Inginerie în Limbi Străine (FILS) din cadrul Universității Politehnice din București. Aici a mers la secția de Telecomunicații în limba engleză.

Născută și crescută în Severin, în provincie, mutatul în București a insemnat pentru protagonista BeEng 6, adaptarea nu numai la noi condiții, la un mediu diferit ci și la oameni educați altfel și cu o abordare în afara spectrului cunoscut de ea până în acel moment.

“Când am fost să văd repartiția pe facultăți, întâmplător mi-am întâlnit viitorii colegi de facultate. Prima lor replică a fost: „Dar ce ai făcut să ai nota asta la BAC, ai fost la Biserică?”. Asta în condițiile în care noi am fost prima generație cu camere de filmat la examen. Atunci m-a lovit diferența asta de atitudine între proaspeții studenți din provincie și cei din capitală.”

Primul contact avut de către Bianca și viitorii săi colegi bucureșteni, nu a însemnat mai mult decât o ridicare de sprânceană, căci apoi s-au legat prietenii. Bianca este un om sociabil. Acestei afirmații îi stau dovadă multitudinea de grupuri din diverse contexte cu care Bianca s-a împrietenit.

M-a ajutat faptul că am reușit mereu să creez conexiuni cu oamenii din jurul meu, să găsesc ceva în comun cu aceștia. În felul acesta am ajuns să deschid portițe către alte legaturi.

În facultate, a existat și un moment mai important în care Bianca s-a  simțit debusolată și a fost aproape de a-și reconsidera alegerea.

După primul an de facultate m-am dus la o școală de vară organizată de cei de la Calculatoare. Toată lumea avea acolo un flavor de Linux ca și OS. Aici mi-am pus un semn de întrebare: OK, noi de ce nu avem? Acolo am învățat cât de fain este să folosești terminalul, etc și mi s-a sugerat să-mi iau un curs de la Calculatoare. Mergând la cursul respectiv, am avut un moment de rătăcire și am simțit că am făcut o greșeală, în ideea că nu am ales bine specializarea. Apoi am mai discutat cu alți oameni și am ajuns la concluzia că este mai ok să rămân aici, unde îmi cam stabilisem contextul, și să folosesc timpul liber ca să fac și altceva pe lângă facultate.

Deși decizia Biancăi și felul cum și-a argumentat-o ei însăși până la urmă este un fapt extrem de valid, aflăm de la aceasta că s-a mai lovit de stereotipul că dacă nu a terminat secția de Calculatoare s-ar putea să fie mai prejos din punctul de vedere al skill-urilor decât prietenii săi de acolo.

Protagonista noastră însă nu s-a lăsat intimidată.

Norocul a fost că în primii doi ani am făcut la comun și materie de Calculatoare dar și de Telecomunicații. Atunci am realizat că foarte mult timp îl petreceam cu materiile de programare. […] Am început să îmi dau seama că îmi place mai mult partea aceasta de scris cod și am ajuns să merg la școli de vară ale celor de la Calculatoare, să-mi schimb cursuri de la noi cu cele de acolo. Așa mi-am dat seama la finalul anului al doilea că eu vreau să lucrez în zona aceasta de software development. Și chiar atunci, după sesiune le-am spus părinților că eu nu mai vin acasă în vacanță, că nu vreau să mai pierd o vară ci vreau să mă angajez.

Bianca @ Adobe

Și uite așa… pentru Bianca, marele început a fost reprezentat de un internship. Dar, ca orice etapă nouă, lucrurile nu au fost tocmai roz din prima:

Prima săptămână a fost dramatică. […] Eu până atunci aveam un program foarte colorat, încărcat cu activități. Și acum m-am trezit că trebuie să stau opt ore în același loc, cu aceiași oameni. Iar la finalul programului simțeam că nu mai am energie pentru altceva. Și îi sunam pe ai mei și îi întrebam: Mami, tati, asta e viața mea de-acum?”

Cat despre partea tehnică si task-urile ei de la acest prim job, Bianca ne spune că…

A fost un pic ciudat că nu era ceva ce făcusem la facultate, unde eram foarte interesată să învăț Java, atât la cursuri cât și în programe extra-curriculare. Dar la primul meu job am nimerit într-o atmosferă de start-up așa, unde cam făceai în fiecare zi ceva diferit, un limbaj diferit, încercai mereu concepte noi, etc. A fost interesant și m-a ajutat să capăt o cultură diversă. Însă nu pot spune că mi-aș fi dorit să continui așa. Eu prefer zona de backend pur, spre deosebire de ce făceam acolo.

Când nici bine nu se obișnuise protagonista noastră cu programul full-time a început facultatea, unde, ambițioasă din fire, voia să fie prezentă la toate cursurile și să facă totul cum scrie la carte. A rămas totuși part-time și la job, dar nu a fost deloc ușor pentru ea să le îmbine pe cele două și să dea tot ce avea mai bun la ambele. După câteva luni s-a ivit oportunitatea de a lucra ca asistent undergraduate în cadrul facultății. Bianca a acordat o șansă acestei funcții în ideea că poate o să fie mai atrasă de partea cealaltă a catedrei din mediul universitar față de ce gândea în liceu despre asta. A renunțat la job-ul part-time și s-a dedicat acestei noi funcții …

După un semestru am realizat că nu mă atrage așa tare încât să continui cu asta și m-am re-angajat.

La al doilea job, Bianca a intrat într-un proiect din lumea “oamenilor mari”, o aplicație web pentru bicicliști. Aici ea a căpătat o parte din skill-urile și profesionalismul curent. A urmat apoi un proiect de “oameni și mai mari”, pe zona de banking, unde pentru Bianca s-a deschis un nou orizont, unde strălucea funcțional limbajul de programare Scala:

De atunci am devenit un fel de advocate al limbajelor de programare funcțională. Și am norocul că în prezent lucrez pe un proiect unde scriu cod în Scala, am ocazia de a-i învăța și pe alții acest limbaj de programare…

Acest proiect a maturizat-o pe Bianca prin încrederea pe care a primit-o aici. Junior fiind, ea avea responsabilități demne de cei mai experimentați oameni din companie: demo-uri, vorbit cu clienții, avea propriile feature-uri, etc. Totuși, datorită acestui mediu și a procesului de maturizare de care vorbeam, Bianca simte că i-a venit mult mai simplu să-și facă proiectul de licență de exemplu, a simțit un challenge mai mic în tot ce înseamnă facultate și i-a venit mai ușor să execute.

Despre pasiunea pentru programarea funcțională mai aflăm de la Bianca următoarele:

Ce-mi place la programarea funcțională, este că aduce în practică matematica. Asta mi-a lipsit mie în facultate: o abordare de tipul: ai ajuns la rezultatele astea, hai să vedem cum le aplicăm în viața reală. Eu cel puțin mi-am dat seama târziu că tot ce am învățat la materiile acestea ce păreau pur teoretice, se aplica în designul unor proiecte de la muncă. Cred că în sistemul nostru de învățământ lipsește o tranziție între etape, o tranziție logică. La noi se urmează mecanic programa, fără a se oferi o continuitate.

Job-ul curent de la Adobe aduce în prim-plan un proiect de Digital Marketing, ce implică prelucrări de date și personalizări, Bianca lucrând tot pe partea aceea de backend despre care ne spunea încă de la început că o simte ca fiind cea mai atractivă parte dintr-un proiect de software.

E fain că aici am tranziționat cumva. Dacă pe proiectul anterior tot ce făceam era să scriem cod și să-l testăm, mai departe fiind alții responsabili, aici noi facem totul: dezvoltăm, testăm, facem deploy, suntem on-call. Asta-mi place că aici ne ocupăm de tot. Cea mai challenging parte este chiar înainte de development. Trebuie să ne gândim că noi aici lucrăm cu multe date ce vin din toată lumea. Responsabilitatea este una mult mai mare aici. Nu putem sta nici prea mult să planificăm înainte să dezvoltăm ceva, pentru că există un volum mare de request-uri de la client și atunci avem de îmbinat viteza de lucru cu a implementa cerințele clientului.

Lăsând deoparte partea profesională și axându-ne pe ființa umană Bianca, am vrut să aud ce face ea în timpul liber, ce activități îi pun un zâmbet pe fața încruntată (poate) după o zi de muncă. Așa am aflat că una dintre pasiunile Biancăi este total în afara acestui spectru al științelor exacte, al astronomiei, etc. Și… vă vine să credeți sau nu, ea a exersat o perioadă dansuri latino. Întâmplarea sau norocul a făcut ca una din echipele sale de la locul de muncă să se afle pe aceeași lungime de undă sau… de unduire 😕 Și a ajuns să practice împreună cu colegii de la birou acest hobby, această formă de deconectare. Ba chiar au făcut și echipă de salsa pentru a  participa în cadrul unei competiții de dans între companii IT.

Deși practică o meserie care mai implică și nopți târzii de scris cod, ședințe și stres uneori, Bianca încearcă să păstreze un echilibru între timpul acordat profesiei sale și timpul pentru ea și cei dragi. În legătură cu timpul acordat sieși, ne putem referi la eforturile pe care le face pentru a se păstra activă, a face sport, lucru care intră printre principalele activitati de timp liber ale protagonistei BeEng 6.

Rămânând în zona aceasta de hobby-uri, trebuie menționat că Astronomia nu a rămas pusă în cui multă vreme căci, de curând, Bianca a primit un telescop pe care deja l-a pus la treabă:

Am făcut și o ieșire la munte. În plus, eu stau la marginea Bucureștiului unde poluarea nu este atât de mare și reușesc să fac observații; cel puțin planetele și luna se văd.

Pe urmă, o altă activitate de timp liber a Biancăi este cititul, dar nu orice, ci cărți de scrise de oameni care au fost în spațiu. Este, probabil, modalitate Biancăi de a se păstra aproape de acest mediu din care și-a dorit de mic copil să facă parte. Și… că tot am ajuns aici, Bianca ne-a dezvăluit și cine este role model-ul său.

Un astronaut canadian: Chris Hadfield – primul canadian care a reușit să fie admis în flota de astronauți, pe vremea aceea încă era cultura aceasta că doar cetățenii americani pot să facă parte. El a fost și primul astronaut care a cochetat cu partea aceasta de social media. Punea pe Twitter filmulețe din Stația Internațională. Acum, retras fiind, ține conferințe. A scris și o carte pe care o recomand: Ghidul unui astronaut pentru viața pe Pământ. Aici povestește despre cum a văzut el la 7 ani Apollo 11 – misiunea transmisă live și a zis că el vrea să devină astronaut. Apoi cum a ajuns ani mai târziu să facă chestia asta. Mai povestește și despre cum a îmbinat viața de familie cu profesia etc.

Spuneam mai devreme că Bianca este foarte atașată de părinții ei și se vede foarte frumos din exterior această dependență reciprocă (dacă putem să o numim așa). Ei bine, o confirmare se poate sesiza și în faptul că familia Biancăi s-a mutat în capitală, după ce aproape o viață au locuit în Drobeta Turnu-Severin:

Nu i-am convins eu să vină aici, ci viața. Ei au stat o viață în Severin și au lucrat la o centrală de producție de apă grea – apa grea care se folosește în centralele atomice. Și.. Ca tot ce inseamna industrie la noi in țară, aceasta s-a închis. Norocul nostru a fost că lucrul acesta s-a întâmplat când eu eram deja pe picioarele mele, la facultate. […] Pentru mine a fost o lecție de viață cât de hotărâți și deschiși spre schimbare au fost ei. Mă gândesc că după 30 și ceva de ani de stat într-un loc să treci la cu totul alt registru e destul de greu. […] Acum suntem vecini, stăm în același complex. […] Totodată ei mereu mi-au zis că or să mă urmeze oriunde mă duc. Asta s-a întâmplat de cand eram mică. Au fost cu mine peste tot și la concursuri și toate cele.

Știind toate acestea despre protagonista de azi, aș fi putut să-i creez un portret pe care să-l colorez în rândurile acestui articol prin puterea de ilustrare a cuvintelor. Am preferat însă ca Bianca să fie aceea care să traseze un contur cu linie punctată exact așa cum se vede ea. Iar noi, cititorii, să mergem cu o cariocă imaginară a deducției și să tragem concluzii despre cine e Bianca.

Mi se spune că am o natură duală. Este Bianca aia egoistă care stă deoparte și își vede de treaba ei. Pe urmă e Bianca aia vocală ce vorbește cu toată lumea, încearcă să-i ajute pe toți, să fie acolo prezentă. […] În general îmi place să îmbin partea tehnică cu partea aceasta de soft-skills.  În plus, eu am avut mereu o pornire de a face lucrurile de care îmi era cel mai frică. Cred că ține tot de copilărie. Mereu aveam o adrenalină înainte de olimpiadă. Știam că deși școala e aceeași pentru toți copiii, eu mai aveam ceva pe lângă de făcut.

Bianca se consideră un om sociabil. Ea ne povestește că are prieteni din diverse domenii mai mult sau mai puțin conexe cu ce face ea acum. În plus, nu consideră că a avut vreodată tendința de a fi rigidă și fixată pe un singur scop, un singur task. Ea este capabilă să schimbe rapid contextul.

Bianca @ Adobe

Nu am fost genul de om care să lucreze la mate într-o zi și atât. Seara ieșeam, mă plimbam. La fel și în facultate: eram tipul de om care ieșea seara în club și dimineața la 9 aveam examen. Pentru mine sesiunea era perioada cea mai așteptata. Pentru că știam că mă pot trezi la ce oră vreau, mă uitam la seriale și cumva pe parcursul semestrului, oricum îmi repetam și materia pentru examen, cel puțin partea practică. Poate mă ajuta și faptul că eram foarte ordonată. Eu eram printre persoanele alea care împrumutau cursuri de la toată lumea, comparam cu ale mele, etc.

Un fun fact tot în registrul caracterizării Biancăi, trimite la perfecționismul acesteia, împins la extrem uneori. Un exemplu este în aceea că, obișnuită să facă mereu mai mult, în prima sesiune Bianca învăța în plus, căuta posibilități de noțiuni care să fie cerute pentru a face o diferență de la 9 la 10. Îi venea greu să creadă că se va cere doar atât cât s-a făcut la curs. Atunci când au venit rezultatele și a văzut câți oameni au obținut punctaj maxim pentru setul standard de cunoștințe, Bianca a înțeles că este momentul să investească acea extra-energie în altceva și atunci a căutat să complementeze facultatea cu workshops, școli de vară, un job, etc.

Mesajul Biancăi pentru cititorii la început de carieră:

Dacă le e teamă de ceva, fix aia să încerce. Cum am făcut și eu după un an. […] Noi românii mai avem și tendința de a ne pune singuri limite. Eu aș încuraja depășirea acestor mentalități.

Contează colectivul în care ești? Poate ai prieteni mai delăsători, poate nu știu.. Te trag după ei, etc etc.

Eu mi-am ales prietenii. Am avut multe grupuri, dar cumva m-am sustras când am simțit că ceva nu e tocmai ok. Poate a fost și datorită educației pe care am primit-o: nu am avut niciodată o oră de venit acasă, nu mi s-a interzis să ies cu diverși oameni. Așa am avut libertatea de a decide eu. Mai aveam și momente în care ceream părerea părinților. Iar prin răspunsurile pe care mi le dădeau mă făceau să simt cam care e calea.

Ai făcut vreodată ceva ca să fii pe placul celor dragi ție?

Aici.. tot de la părinți vine; atunci când eram micuță, ieșeam foarte mândră din școală, fluturând caiețelul cu nota FB. Le arătam părinților. Asta.. de câteva ori în repetate rânduri și îi întrebam Mami, tati, te bucuri?, iar ei îmi spuneau ceva care la vremea aia mi se părea cam dur Important e ca tu să te bucuri, nu noi. Dup-aia, ușor, ușor mi-au indus chestia asta, să fac lucruri pentru mine. Intervine aici și reversul medaliei pentru că așa mi-am dezvoltat și un perfecționism extrem. Uneori cădeam în extrema cealaltă: ceream multe lucruri de la mine și dacă nu le făceam cumva presiunea venea tot din interior (nu o mai puneau ceilalți, ci eu). Dar… nu am cochetat niciodată cu chestia asta de a face lucruri ca să le fiu pe plac celorlalți. Până la urmă seara tot eu cu mine rămân și mă analizez.

Despre viitor, Bianca aduce în discuție acel echilibru:

Încerc să mai fac și chestii pentru mine. Încerc să fac un obiectiv din a pleca de la muncă la cel târziu 19:00 și apoi să știu că m-am detașat complet. E un echilibru acolo pe care mă gândesc că dacă nu-l deprind de pe-acum cât încă conștientizez pericolul ăsta de monotonie, la 1 an de când am terminat cu facultatea…

Beautiful Engineering este o serie dezvoltată de Mihaela în cadrul Codette și își propune să aducă către cititori portrete și povești ale ingineriei la feminim. Numărul 6 al seriei a fost realizat cu sprijinul Adobe România. Manifestul seriei se poate găsi aici. Dacă ai câteva minute în plus pentru o lectură, lăsăm și celelalte articole din serie:

Spread the love