Deschidem cartea Beautiful Engineering la capitolul al treilea (BeEng3), iar aici ne întâmpină chipul zâmbitor al Laurei, câțiva roboți campioni de mega-sumo și o mână de oameni pasionați de electronică, programare și mecanică; sau într-un cuvânt: robotică. Echipa Flex este uimitoare și vom ajunge la concluzia asta și numai dacă ne uităm la câte premii naționale și internaționale au în palmares, iar Laura este parte integrantă a echipei de mai bine de trei ani. Cu toate acestea, ceea ce m-a determinat să insist ca Laura să fie parte din acest proiect Codette, vine din observațiile mele asupra personalității ei, tot pozitivismul și modul de abordare asupra job-ului său, a facultății, tot dragul cu care își aduce contribuția la realizarea și menținerea roboților echipei Flex.
În general vrem să ne uităm, înainte de toate, la fundalul din spatele persoanei care “ține microfonul” Beautiful Engineering. Iar în fundalul ăsta, generalizând, te afli tot tu… De fapt mai multe versiuni ale tale din diverse etape ale vieții. Așadar, pentru început, am vrut să aflu câte ceva despre Laura cea de acum 10-15 ani. Așa am ajuns la concluzia că pasiunea Laurei pentru robotică nu este deloc întâmplătoare și nici recentă. Asta cu atât mai mult cu cât primul lucru care-i vine în minte atunci când este adusă în discuție copilăria sunt jocurile cu mașinuțe și roboți Transformers. Curiozitatea și caracterul energic par să fi fost și ele un lucru dominant încă din primii ani de viață:
am fost un copil foarte neastâmpărat. În primii ani de viață am crescut mai mult la bunici, la casă și eram foarte curioasă de tot ce se întâmplă în jurul meu. Căutam peste tot și o întrebam pe bunica tot felul de lucruri până se plictisea să mă asculte.
Cu toate acestea, în copilărie Laura tindea mai degrabă spre meseria nobilă de medic.
Mi se părea un domeniu larg de explorat și consideram că e mare lucru să știi cum funcționează un om!
A ajuns însă, așa cum vom vedea mai târziu să afle mai degrabă cum funcționează un robot 🙂
Iar copilul despre care-am vorbit acum este ca o sămânță crescută într-un mediu prielnic. Numai că în loc de floare sau copac, recolta s-a concentrat într-o adolescentă cuminte și silitoare. Și adolescenta aceasta avea o motivație destul de mare pentru a se ridica în fiecare dimineață din pat și a porni spre școală. Într-un mediu educațional plăcut…
mergeam cu drag la școală pentru că îmi doream să aflu cât mai multe și credeam în zicala unui profesor care spunea: “Un om informat este un om puternic”.
Materia preferată din școala generală a fost geografia. La liceu, aceasta a trecut pe locul doi în ordinea preferințelor, pe primul instaurându-se pasiunea pentru…
fizică pentru că mi-a plăcut să aflu cum funcționează diverse fenomene și consider că e o materie care te face mai întâi să gândești, să vrei să găsești răspunsul la întrebări și nu îți dă direct acest răspuns. Aici un rol important l-au avut și profesorii pentru că, în general, aceștia au toată libertatea de a șlefui elevii, dar contează foarte mult cum fac asta.
Iar profesorii Laurei pare că și-au dat interesul la șlefuit și au făcut o treabă bună. Iar noi am mai vorbi despre ei dacă nu am fi nevoiți să părăsim băncile și sala de clasă, ca să ajungem la atitudinea liceenei Laura, în privința căreia, dacă s-ar întoarce în timp, ea ne-a spus că ar încerca să schimbe câteva lucruri:
eram destul de timidă pe vremea aceea, prin urmare dacă aș putea să dau timpul înapoi mi-ar plăcea să fiu mai deschisă și mai curajoasă în a îmi exprima ideile și a le pune în practică.
Din nefericire însă, călătoriile în timp sunt marcate read-only iar deplasarea aici nu se face folosind un cursor ci gândul. Așa se face că ajungem, pe aripile gândului său, la vremea când protagonista noastră este pusă în fața alegerii unei facultăți. Aici părinții nu au încercat să o îndrepte într-o direcție anume ci au fost deschiși și încrezători oricare i-ar fi fost decizia. Totuși alegerea nu suntem siguri dacă a fost una total lipsită de influențe exterioare și…
poate că am fost puțin influențată de verii mei care au urmat diverse arii de studiu ale Politehnicii, dar mi-am dorit să urmez un domeniu care să mă motiveze permanent, să fie mereu ceva nou de descoperit și să fie de asemenea practic.
Începutul facultății a venit cu schimbări pe care Laura a ales să le privească în cel mai pozitiv mod posibil:
Era doar un mod nou de a aborda lucrurile, dar m-am adaptat repede.
De aici este lesne de înțeles că decizia făcută era una bună, iar curând avea să vină și sursa de inspirație a perioadei de studenție. Este vorba despre școala de vară Robochallenge, unde eroina BeEng3 a învățat bazele construirii de roboți și unde și-a găsit locul printre oameni faini și de la care a avut foarte multe de învățat.
În afara faptului că veneau pentru noi după serviciu, în timpul lor liber, au încercat mereu să ne învețe să gândim cât mai logic și mai creativ și erau mereu acolo pentru noi atunci când aveam nevoie de ajutor.
Între timp, Laura a crescut profesional și își dorește ca această creștere să continue, de aceea urmează acum un master în Advanced Microelectronics în cadrul Universității Politehnice din București, Facultatea de Electronică, Telecomunicaţii şi Tehnologia Informaţiei.
Am ales această specializare ce implică proiectarea de circuitelor integrate analogice și digitale. Deși la job lucrez pe partea de testare, vreau să înțeleg cât mai multe despre comportarea circuitelor pentru a le putea studia și caracteriza comportamentul în stadiul de dispozitiv fizic. De asemenea, având în vedere că rolul facultății este acela de a pregăti ingineri într-o gamă cât mai largă de activități acesta mi s-a părut cea mai bună abordare în momentul în care am făcut alegerea.
Rămânând în zona de dezvoltare profesională și timp prezent, am aflat câte ceva și despre ce face Laura la muncă. (Get ready for some serious technical description!)
Job-ul meu implică o caracterizare a circuitelor integrate, mai exact realizarea unor măsurători, cât mai precise a parametrilor electrici, din foaia de catalog a stabilizatoarelor liniare de tensiune pentru a valida performanțele circuitului ca dispozitiv fizic. Controlul instrumentelor este automatizat, lucru ce implică dezvoltarea unor scripturi Matlab.
Trecerea de la studenție la a lucra ca Verification Engineer într-o multinațională, a adus cu sine schimbări și noutăți. Dar cu voință și sete de cunoaștere, Laura a reușit să se integreze fără prea multe bătăi de cap și în acest peisaj.
Și dacă ne scormonim un pic memoria de scurtă durată și revizuim tot ce-am citit până acum în articolul de față, o să vedem, poate, doar parcursul normal al unui om în societatea românească actuală: Copilărie -> Adolescență -> Facultate -> Master -> Job. Dar atitudinea protagonistei de azi este cea care face diferența. Am să fac o paranteză aici și am sa vă îndemn să observați cu cât pozitivism a trecut Laura peste niște etape cu care mulți dintre noi am purtat unele lupte și am avut momente pe marginea prăpastiei renunțării. Și numai până aici putem spune că avem de-a face cu o sursă de inspirație în povestea ei. But there is more!
Ce face Laura în timpul liber este un alt lucru ce mi-a trezit mie extrem de mult interes. Dacă te nimerești prin campusul Electronicii, există un laborator acolo, un spațiu fizic, n-am să-ți zic exact locația, unde ai șanse mari să dai de o fată cu un letcon într-o mână și-o plăcuță în cealaltă, lipind de zor. Sau poate o vei găsi în postura în care lipește magneți pe baza unui robot de mega-sumo, sau… te-ai mira să-ți spun câte lucruri bune și orientate spre robotică ies din mâinile fetei despre care am tot vorbit aici. Laura face parte din echipa Flex, unde a ajuns în urma școlii de vară Robochallenge din 2013. Membrii echipei sunt tare pricepuți într-ale roboților de mega-sumo și nu numai, și cu multe trofee naționale și internaționale la activ. Asta vine ca un argument în afirmația fermă a invitatei noastre:
Oamenii din echipa Flex pun multă pasiune în ceea ce fac.
Ea ne explică și de ce, toate rezultatele de până acum ale echipei nu ar fi fost posibile fără toată dedicarea și munca echipei de specialiști în mecanică, electronică și/sau programare
Construirea unui robot de mega-sumo presupune multa muncă, determinare și împletirea a trei domenii de activitate în următoarea ordine: mecanică, electronică și programare. Așadar există oameni specializați pe fiecare arie în parte. Jocul de sumo, imită luptele tradiționale de sumo japonez și implică așezarea a doi roboți într-un ring circular, iar aceștia pe baza senzorilor cu care sunt dotați trebuie, în mod autonom să se scoată în afara ringului. Intervenția omului e inexistentă în timpul unui meci. Știu că pare ușor, dar nu e chiar așa.
Și nu e chiar așa, pentru că omul face toată treaba premergătoare unui meci. Și nu vorbim numai de construirea robotului, ci și și de momentul de dinaintea luptei. Avem alături de robot un operator (uneori și un asistent). În timpul concursurilor operatorul așază robotul pe teren. El/ea trebuie să aibă grijă de toate lucrurile neprevăzute care pot să apară după/în timpul fiecărui meci și trebuie să aibă o anumită pregătire tehnică.
La partea asta de muncă din spatele scenei Laura contribuie la îndeplinirea unor task-uri pe partea de electronică, în plus,
am făcut layout pentru roboții de mini-sumo în trecut, iar acum mă ocup doar de mentenanța roboților de mini și de orice mai trebuie pregătit pentru roboții de mega-sumo.
Pe Laura am avut ocazia să o întâlnim și ca operator a doi roboți de mini sumo. Operatorul, din câte am putut să aflu și eu stând pe lângă echipa Flex și spectator fiind la o parte din concursurile lor, are și marele rol de a alege strategia de start a robotului. Mai pe românește: ce bucată de program să se execute inițial date fiind condițiile curente, și bazat pe ce observă operatorul din rundele anterioare, anumite percepții asupra adversarului. Totuși, mi s-a părut curioasă treaba asta cu roboții de mini-sumo și am întrebat-o pe Laura câte ceva despre ei, și dacă nu cumva sunt doar niște roboți de mega-sumo doar că mai mici. Nu m-am înșelat aici. Ce nu știam eu însă, este că
roboții de mega sumo se luptă pe un ring de oțel față de cei de mini sumo care se luptă pe un ring lemn. Deci roboții de mini-sumo nu au magneți, element cheie la cei de mega.
Și fiindcă ați putea să aveți o curiozitate acuma… I know I did… Oare ce o înseamna o competiție de mega/mini sumo și care e diferența dintre cele două?
Pentru jocul de sumo trebuie să fii întotdeauna cu un pas înaintea adversarului. În timpul jocului e foarte important să încerci să îți imaginezi ce strategii, ce mișcări ar putea să abordeze celălalt în funcție de modul în care e construit, ce puncte slabe ar putea sa aibă, din ce parte ar putea fi atacat pentru a fi mai ușor scos în afara terenului. Pentru roboții de mini contează foarte mult partea mecanică, să fie cât mai grei, să aibă senzorii cât mai aproape de sol, să aibă motoare puternice și să fie construiți dintr-un material cât mai “invizibil” – negru mat la un unghi corespunzător.
Atmosfera din perioada concursurilor, emoțiile, întrebările mele despre adversarii-prieteni câștigați de echipă de-a lungul anilor, o fac pe Laura să zâmbească și să îmi dea un răspuns mai bun decât mi l-aș fi putut eu imagina:
În perioada concursurilor nu cred că avem timp să ne gândim măcar la emoții. Mereu este câte ceva de făcut, câte ceva de îmbunătățit și nu îți dai seama cum trece timpul. Este chiar o zicală între noi: “Roboții nu sunt niciodată gata”. Ne-am și împrietenit cu diverși oameni de-a lungul timpului și cred că de la fiecare dintre ei am avut câte ceva de învățat. Atât timp cât sunt cinstiți și joacă după reguli, desigur că putem să ne numim adversarii de pe teren, prieteni. Noi vrem ca cel mai bun să câștige. E un sport de la care ne dorim să învățăm cât mai multe și să rămânem cu amintiri frumoase în urmă.
Cât despre rezultate… și numai dacă dați un search pe Google veți afla câte ceva despre performanțele uimitoare ale echipei, dar avem și “inside” info despre țările prin care s-a plimbat Laura cu Flex și ce premii mai recente și mai importante au câștigat:
Alături de echipa Flex, personal, am participat la concursuri din România, Austria și Japonia. Cele mai notabile premii castigate de echipă ar fi la proba de mega sumo la următoarele competiții:
- All Japan Robot-Sumo Tournament – Tokyo – locurile II și IV în decembrie 2015 și locul V în 2016
- Robotchallenge – Viena – locurile I și III în martie 2016
- European Robot Challenge – Opole, Polonia – locurile I și II în mai 2017
- Robolid – Valladolid – Spania – locurile II și III în aprilie 2017
- Robochallenge – București – România – locul II în noiembrie 2017
Aș adăuga eu aici, ca o paranteză, și cel mai recent premiu: locul II la All Japan Robot Sumo Tournament din Tokyo, câștigat ieri, 17 decembrie.
Revenind la cursul poveștii, mi s-a părut curios să aflu câte ceva despre recompensele echipei în urma tuturor acestor victorii. Este asta mai degrabă o confirmare a faptului că fac bine treaba asta cu robotica sau există și ceva recompense materiale? M-a interesat să aflu atât care sunt efectele reușitelor asupra performanțelor ulterioare cât și cum îi mobilizează eșecurile.
Cea mai mare recompensă atunci când suntem învingători este să vedem că rezultatul muncii noastre este așa cum ne-am dorit dorit să fie. În general, de la concursuri nu avem mari recompense materiale, dar depinde de la caz, la caz. Cât despre reușite, ele ne ambiționează să mergem mai departe, iar eșecurile ne determină să ne dorim să fim mai buni și ne ambiționează să ne perfecționăm în ceea ce facem.
Cât despre suportul financiar/alte tipuri de resurse pentru munca depusă…
Cred că suntem unul din cazurile fericite care au avut parte de ceva sponsorizări de la diverse companii de-a lungul timpului, dar, din nefericire, e un hobby care necesită mulți bani pentru a putea fi întreținut.
Cu sau fără beneficii materiale pentru proiect, lumea Laurei s-a schimbat în bine odată cu alăturarea sa echipei Flex…
Apartenența la echipă a dat cumva culoare perioadei studenției mele. Am căpătat cunoștințe de electronică, robotică, dar și mai multă încredere în mine.
Așa se face că am considerat-o pe Laura îndreptățită să ofere, în încheiere, câteva sfaturi pentru tinerele cărora le place electronica dar nu văd neapărat un viitor, sau li se dă de înțeles că nu ar fi neapărat pentru fete.
Le sfătuiesc să aibă încredere în ele, să insiste în ceea ce le place să facă și să meargă mereu înainte indiferent de dificultăți și obstacole. Nu poți să spui că electronica nu e pentru fete pentru că sunt destule fete atât la facultate cât și în industrie, iar atât timp cât le place ceea ce fac și o fac cu pasiune nu cred că ar trebui să existe vreun impediment.
Beautiful Engineering este o serie dezvoltată de Mihaela în cadrul Codette și își propune să aducă către cititori portrete și povești ale ingineriei la feminim. Manifestul seriei se poate găsi aici. Dacă ai câteva minute în plus pentru o lectură, lăsăm și celelalt articol din serie: BeEng2 – Să vorbim despre … Gia.